Să înțelegem anxietatea de separație a copiilor noștri

Putem observa la copiii noștri, de când sunt foarte mici, o teamă persistentă manifestată printr-o stare de agitație, plâns, proteste atunci când urmează să se despartă de unul dintre părinți. Acel membru al familiei, de obicei mama, este figura majoră de atașament a copilului alături de care se simte cel mai în siguranță. Aceste manifestări sunt normale la orice copil cu vârsta cuprinsă între 8 și 24 de luni. În timp va învăța și va înțelege că plecarea părintelui de lângă el nu înseamnă abandon, că părintele îl iubește, îl protejează și se va întoarce de fiecare dată. Emoția resimțită ca anxietatea de separație și cea față de străini face parte din dezvoltarea normală a copiilor, atinge un maxim între vârsta de 10 și 18 luni și dispare în mod normal, după împlinirea vârstei de 2 ani.

Însă dacă manifestările devin grave și depășesc pragul acestei vârste, atunci poate fi vorba de tulburarea psihiatrică de anxietate de separație. Aceasta îi poate sau nu afecta dezvoltarea emoțională și cognitivă a copilului și poate necesita intervenție de specialitate.

Socializarea se face din ziua întâi de viață

Toți copiii au astfel de manifestări și temeri, încă de la naștere. Și, de obicei, părinții și familiile rezolvă instinctiv aceste probleme, fără o intervenție din exterior. Cum? Adresând rând pe rând temerile copilului. Ajutându-l să se simtă mereu în siguranță și iubit, inclusiv în fiecare mediu nou la care este expus. Transmițându-i încredere și atunci când se află lângă alte persoane din afara familiei (de exemplu bona sau personalul din creșă, grădiniță sau școală, prieteni de familie, cunoștințe, personalul medical).

Expunerea progresivă la elemente noi de mediu, la situații noi face parte din procesul normal de dezvoltare emoțională și cognitivă a fiecărei ființe. Cu cât procesul de socializare începe mai repede și este făcut periodic, gradual, cu atât este mai firesc, fără momente dificile pentru noi și fără traume pentru copil. Din acest proces face parte și separarea temporară față de copil, pentru care trebuie să creăm o rutină împreună cu copilul nostru. Este normal ca să apară teama de anumite schimbări, de ce este nou, iar datoria noastră este să ne ajutăm copiii să o depășească de fiecare dată.

De exemplu, când înscriem copilul la creșă sau la grădiniță sau la anumite cursuri sau activități concepute pentru copiii mici, vom merge cu el și vom petrece timpul împreună. Pasul întâi este să selectăm un mediu care să fie în armonie cu mediul de acasă și cu oameni care să ne placă. Un copil crescut într-un mediu cald va reacționa mai bine la un mediu cald, prietenos, similar celui de acasă. Pasul doi este să îi vorbim despre această schimbare, să îl încurajăm, să îi transmitem mesaje pozitive, să exersăm o rutină a separării. Mergem acolo împreună, alegem împreună o jucărie care să îl însoțească. Stăm cu el în mediul nou, crescând treptat timpul pe care îl petrecem acolo. Îl încurajăm să se joace cu adulții cu care va rămâne, să se atașeze de ei și de noii colegi. Nu lăsăm copilul brusc în mediul nou, în brațele unui necunoscut plângând cu foc în timp ce noi dăm bir cu fugiții.

Unii copii se adaptează imediat. Alții au nevoie de timp ca să familiarizeze cu mediul nou, cu oamenii, cu rutina, cu zgomotele și mirosurile diferite de ce știu de acasă. Plâng, se agită, nu vor să rămână singuri. Ideal, în ciuda sfaturilor primite de la personalul din creșe și grădinițe, nu vă lăsați copiii  plângând și le întoarceți spatele! Planificați-vă timp ca să stați cu ei să se liniștească, să se simtă în siguranță înainte de a rămâne în mediul nou, mai ales fără persoana de care sunt foarte atașați. Încercați să îi încurajați să exploreze mediul nou și să se atașeze de persoanele care îi vor îngriji când nu sunteți acolo.

Trebuie să îi ajutăm să capete treptat încredere în ei, în noi, în relația cu adulții și copiii din noul mediu. Astfel se vor simți în siguranță și se vor dezvolta emoțional într-un mod echilibrat pe termen lung.

Când anxietatea de separație afectează dezvoltarea copilului

Vorbim de tulburarea de anxietate de separație când un copil mai mare de 2 ani, dus la grădiniță, refuză să se joace cu alți copii, stă izolat, plânge în continuu, se agită, refuză să mai meargă acolo. Însă mai întâi ne asigurăm că mediul nou sau experiența nouă nu a fost o traumă pentru el (de exemplu, nu a fost bruscat verbal, fizic sau emoțional de alți copii sau chiar de personalul instituției). Adică ne asigurăm că în spatele reacțiilor lui este doar o teamă exagerată de separare față de părinți.

Astfel de probleme pot să apară și când copilul merge la școală și să împiedice procesul de integrare în colectivitate și de învățare. Specialiștii spun că această tulburare a copilului nu depășește, de obicei, pragul pubertății și că este accentuată și menținută de sentimentele de anxietate ale mamei.

Alte forme de manifestare a acestei tulburări sunt și refuzul copilului de a dormi singur, separat de figura de atașament (de obicei, mama) sau temerea că aceasta va păți ceva grav (deci o stare de neliniște până la reîntâlnire). Înțelegerea cauzelor problemei este esențială pentru eliminarea treptată, pe termen lung a anxietății copilului.

În aceste cazuri este benefică intervenția unui psiholog specializat în terapii comportamentale pentru copii și familie. Terapia constă în întărirea sistematică a despărțirilor regulate și în creșterea gradului de siguranță emoțională și de încredere a copilului. Mama va fi ajutată să răspundă cu fermitate, calm și încurajare de fiecare dată și să își controleze propria anxietate (dacă este cazul) sau emoțiile care pot contribui la tulburarea copilului său.

În situații foarte rare, la copii mai mari de 3 ani, anumiți psihiatri prescriu și medicamente. Sub acest prag, opțiunile de medicație sunt limitate.