Față nevăzută a alergiilor

Alergia nu este o problemă a omului modern, așa cum de multe ori se crede. Medicii din Antichitate știau despre ele și le studiau, poate la fel de intrigați că și cercetătorii de astăzi. Există dovezi care atestă faptul că medicii chinezi descriau sub denumirea de „febra plantelor” o problema ce făcea nasul să curgă toamna. Există, de asemenea, mărturii că faraonul egiptean Menes a murit în urmă unei înțepături de viespe, în 2641 i.e.n. Două milenii și jumătate mai târziu, filozoful român Lucretius scria: „Ceea ce este mâncare pentru unii pentru alții este o amară otravă”. Dar abia peste un secol și ceva oamenii de știință au realizat faptul că aceste simptome variate nu sunt altceva decât diferitele capete ale aceleiași hidre.

Până atunci cercetătorii ajunseseră la concluzia că multe boli sunt cauzate de bacterii și de alți patogeni și că modul nostru de a lupta contra acestor invadatori este cu ajutorul sistemului imunitar – o armată de celule care declanșează substanțe chimice mortale și anticorpi cu un rol precis.
Imediat apoi ei au realizat că există și reversul medaliei. Că sistemul imunitar poate să ne facă rău. La începutul secolului trecut, oamenii de știință francezi Charles Richet și Paul Portier studiau modul în care toxinele afectează organismul. Ei injectau doze mici de otravă din anemonele marine în câini și apoi așteptau câteva zile înainte de a injecta o doză mai mică. În câteva minute, câinii intrau în șoc și mureau. În loc să protejeze animalele de pericol, sistemul imunitar părea să le facă mai vulnerabile.

O reacție… diferită

Alți cercetători au observat că unele medicamente declanșau urticarie și alte simptome. Iar această sensibilitate creștea odată cu expunerea – opusul protecției pe care anticorpii o oferă contra bolilor infecțioase. Medicul austriac Clemens von Pirquet s-a întrebat cum este posibil că substanțele care intră în corp să modifice felul în care reacționează organismul. Pentru a descrie acest răspuns, el a introdus termenul „alergie”, din cuvântul grecesc allos (diferit) și ergon (reacție).

În deceniile care au urmat, oamenii de știință au descoperit că stadiile moleculare are acestor reacții erau remarcabil de asemănătoare. Procesul începe cu un alergen care intră în contact cu una dintre suprafețele corpului – piele, ochi, nas, gură, cai respiratorii sau intestine. Aceste suprafețe sunt pline cu celule imunitare care acționează că niște soldați-grăniceri. Când un astfel de soldat întâlnește un alergen se mobilizează, distruge invadatorul și își decorează suprafața exterioară cu fragmente din substanță respectivă. Apoi, celula împarte fragmentele cu alte celule imunitare, care produc un anticorp cunoscut sub numele de imunoglobulină E sau IgE.
Mai târziu, acești anticorpi vor declanșa un răspuns dacă întâlnesc din nou alergenul respectiv. Reacția începe când un anticorp activează o componentă a sistemului imunitar numită celulă mast, care apoi declanșează o ploaie de substanțe chimice. Unele dintre acestea din urmă intră în contact cu nervii producând mâncărimi, strănut, tuse și uneori mucus. De asemenea, mușchii cailor aeriene se pot contracta, ceea ce îngreunează respirația.

Ca în cazul multor adaptări ale organismului, alergiile nu sunt perfecte. Ele scad șansele de a muri din cauza toxinelor, dar nu elimina complet riscurile deoarece, uneori, sistemul imunitar reacționează periculos de mult, așa cum au descoperit cercetătorii, Charles Richet și Paul Portier în cadrul experimentelor cu otravă anemonelor.

O nouă viziune dărâma teoria „parazitului invadator”

Dar ce făceau strămoșii noștri când aveau de-a face cu o alergie? Pur și simplu evitau elementele la care corpul lor reacționa negativ prin simplă îndepărtare de acestea. Însă, dacă astăzi ne este ușor să evităm anumite alimente care ne produc reacții adverse, fără a mai apela la diverse substanțe chimice, nu același lucru  îl putem face în cazul unor alergii la anumiți compuși din aer, spre exemplu. Practic, acest lucru ar însemna ca toți cei suferinzi din cauza unor substanțe ce circulă în atmosferă să se mute în permanență dintr-o parte în altă a globului sperând că astfel să se ferească de factorii declanșatori. În acest caz, reputatul imunolog Ruslan Medzhitov de la Universitatea Yale recomandă în primul rând înțelegerea alergiilor și abordarea lor dintr-o altă perspectivă.

Concepția sa inedită combate ceea ce credeau până acum majoritatea imunologilor, faptul că persoanele alergice ar fi victimele unei “versiuni greșite” ale așa-numitului răspuns imun de tip 2, despre care se crede că ar fi evoluat pentru a ne apară de paraziți. Răspunsul de tip 2 implică întărirea barierelor de protecție ale organismului și stimularea eliminării parazitului invadator. Prin contrast, răspunsul imun de tip 1 presupune distrugerea directă, de către celulele sistemului imunitar, a patogenilor precum virusurile și bacteriile, ca și a celulelor pe care aceștia le-au infectat. Ideea principală a acestei viziuni vehiculate până acum ar fi că patogenii mai mici, precum virusurile și bacteriile, pot fi distruși direct, în vreme ce, în cazul organismelor dăunătoare mai mari, cum sunt paraziții, e mai înțelept că organismul să adopte o cale defensivă indirectă.

Ruslan Medzhitov și colegii săi, Noah W. Palm și Rachel K. Rosenstein, nu sunt de acord cu această teorie și din ce în ce mai mulți cercetători încep să le țină partea. Medzhitov susține, pe de o parte, că există un număr aproape nelimitat de alergeni și, pe de altă, că răspunsul alergic poate fi extrem de rapid, chiar și în câteva secunde, ceea ce nu ar explica atacul împotriva unui parazit. Nouă ipoteza construită de Ruslan Medzhitov sugerează că alergiile au apărut pentru a ne proteja de efectele grave ale unor substanțe toxice din mediu, că au un rost bine stabilit și că ar trebui să le fim recunoscători. Prin urmare, cercetătorul susține că nu trebuie reacționat imediat împotriva alergiilor cu diverși compuși chimici sintetici pentru că astfel nu facem decât să ne expunem la o paletă și mai largă de compuși, fiecare dintre aceștia putând declasa reacții alergice.

O urmare a unui defect al mecanismelor de apărare

În ceea ce privește motivul pentru care doar unii oameni manifestă acest mecanism de apărare,  Medzhitov nu susține neapărat teoria igienei, potrivit căreia au reacții alergice persoanele care nu au intrat în contact de-a lungul vieții cu anumiți compuși, dar nici o exlude. Doar că, explică el, alergiile sunt mai frecvente la unii oameni deoarece aceștia prezintă defecțiuni ale unor mecanisme de apărare.
Spre exemplu, 42% dintre oamenii care prezintă o mutație ce afectează o proteină structurală a pielii (numită filagrină), au frecvent reacții alergice cutanate.  Aceștia nu au bine dezvoltată bariera fizică numită piele și de aceea corpul este nevoit să declanșeze alte mecanisme de apărare. Acest lucru ar putea explica altfel motivul pentru care copiii cu un părinte alergic, riscă în proporție de 33% să moștenească o alergie, iar cei cu ambii părinți alergici, riscă în proporție de 70% să ajungă în rândul celor alergici.

Medzhitov nu este singurul om de știință care a ajuns la concluzia că alergiile ar trebui privite că pe ceva pozitiv. Stephen Galli, șeful Departamentului de Patologie din cadrul Stanford University School of Medicine care, că și  Medzhitov, studiază în prezent celulele mast, cele care dețin cheia reacțiilor alergice. Cei doi și-au unit forțele pentru a înțelege mai bine misterul alergiilor în vederea găsirii unui leac, altul decât metodele ce suprimă efectele lor, lucru extrem de important deoarece în prezent, conform Organizației Globale a Alergiilor, 30-40% din populația lumii suferă în acest moment de o afecțiune alergică.

* Pentru investigații alergologice se recomandă testele cutanate și cele de sânge.